Ecumenismul în România şi problema schimbării calendarului

Converse in other languages not covered above. All forum Rules apply. No polemics. No heated discussions. No name-calling.
Post Reply
User avatar
Veniamin Ilie
Newbie
Posts: 19
Joined: Thu 18 November 2010 3:46 pm

Ecumenismul în România şi problema schimbării calendarului

Post by Veniamin Ilie »

CAPITOLUL 1

Ecumenismul în România şi problema schimbării calendarului


de Pr. Veniamin Ilie

Dacă cercetăm cu luare aminte proorociile Sfinţilor Părinţi vedem că se referă întru toate la veacul acesta, iar vremea venirii lui Antihrist este destul de aproape. Venirea lui Antihrist nu va fi în chip drăcesc, ci în chip blând. Oare, va veni cu chip de „diavol bun”? Nicidecum! Va veni cu chip de om, în veşminte demne de urmat, preoţeşti sau arhiereşti, pentru că aşa va putea să înşele şi pe cei aleşi, cum spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie (Matei XXIV, 24). Şi iarăşi spune Mântuitorul tot la propovăduitorii mincinoşi şi la antihriştii ultimului ve ac, astfel: „După roadele lor îi veţi cunoaşte. Au doară culeg oamenii struguri din spini sau smochini din mărăcini?”[1] Prin ac easta ne arată care va fi caracterul celor din urmă păstori, pe care nu-i vom cunoaşte nici după chip, că vor avea chipuri luminate, dar nici după comportament, pentru că se vor înfăţişa oamenilor ca apărători ai unor principii mai puţin cunoscute de oamenii de rând, care însă sunt doar nişte înşelăciuni.

În ultimul secol, încă de la început, minciuna a luat funcţie de conducere chiar şi în unele părţi ale ierarhiei bisericeşti, datorită multor compromisuri care s-au făcut şi s-au impus. La urechile oamenilor sau preoţilor au ajuns numai adevărurile de credinţă, adevărul despre Antihrist rămânând ascuns. Nici măcar nu unul dintre ierarhi nu a vorbit clar şi răspicat despre versetul din Sfânta Evanghelie de la Ioan, în care Mântuitorul zice: „Şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea Mi se cade a le aduce, şi glasul Meu vor auzi, şi va fi o turmă şi un păstor.”[2] Am reprodus versetul în forma veche a textului pentru a păstra autenticitatea sa şi în literă, dar şi în duh. Referitor la aceste cuvinte, o parte dintre ierarhii zilelor noastre susţin că prin cuvintele „şi alte oi am, care nu sunt din staulul acesta…” Mântuitorul face erezie la eretici. Nicidecum! Prin acest cuvânt Mântuitorul face referire la toţi care vor veni la Dreapta Credinţă, fie că din neamul evreiesc, fie că din neamurile păgâne. Pentru că El i-a chemat pe toţi la Mântuire, dar nu fiecare după voia şi după concepţia sa, ci numai după adevărata Învăţătură. Ei bine, Mişcarea Ecumenică, care este promovată chiar şi de către ierarhi ortodocşi, cuprinde o serie de abateri de la Dogmă, iar despre Sfintele Canoane şi Predania Sobornicească şi Apostolească, chiar dintre aceşti ierarhi, socotesc că „sunt învechite”. Cu alte cuvinte, pentru ei Predania Bisericii Ortodoxe este socotită „învechite”, aceea ce a fost dată de către Sfinţii Părinţi luminaţi de către Sfântul Duh, iar învăţăturile eretice, venite de la catolici sunt considerate bune! Despre aceste nereguli vom vorbi mai târziu. În continuarea versetului de la Ioan, Mântuitorul spune: „şi va fi o turmă şi un păstor”. Partea ierarhilor implicaţi în ecumenism, vorbesc despre aceste versete foarte greşit, cum că aici face referire la toate sectele, confesiunile şi ereziile lumii, şi de asemenea susţin că toate sectele şi ereziile au un sâmbure de „adevăr”, ceea ce contravine întru toate Învăţăturii Bisericii Ortodoxe de până acum!

Cuvântul rostit de Mântuitorul nu face referire nici la o putere mondială, pentru că El nu a adus pe pământ guvern, ci Biserică! El face referire prin cuvintele „o singură turmă” la O Singură Biserică! După cum mărturisim în simbolul de credinţă: „întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, iar prin „un păstor”, face referire la Arhiereul Bisericii, despre care susţin Sfinţii Părinţi prin Sfintele Canoane că, deşi este păstorul turmei, trebuie să se supună Sfintelor Canoane mai mult decât turma pe care o păstoreşte[3]. Iată ce spun Sfinţii Părinţi la Sfântul Sinod al VII-lea Ecumenic: „Celor ce s-au norocit de vrednicia Ieraticească, mărturiile şi isprăvile le sunt însemnările [descrierile] cele ale canoniceştilor aşezăminte, pe care cu bucurie primindu-le, împreună cu apărătorul de cele Dumnezeieşti David cântăm către Stăpânul Dumnezeu zicând: «În calea mărturiilor tale m-am desfătat ca întru toată bogăţia» şi «Ai poruncit dreptate a fi mărturiile tale în veac»; «Înţelepţeşte-mă şi voi fi viu» [Psalm 118: 14, 138, 144]. Şi dacă Proorocescul glas porunceşte nouă în veac să păzim poruncile lui Dumnezeu, şi să vieţuim întru ele, arătat este că ele rămân de-a pururea neclătite, şi nemişcate. Că şi văzătorul de Dumnezeu Moise aşa zice: «Întru ele nu este cu putinţă a se adăogi, şi din ele nu este cu putinţă a se scădea» [A 2-a Lege 12: 32]. Şi Dumnezeiescul Apostol Petru întru acestea lăudându-se strigă: «La care doresc Îngerii a privi». Şi Pavel zice: «Sau noi, sau Înger din Cer, de va vesti vouă afară de ceea ce aţi primit, anatema fie» [Galateni 1: 8]. Deci acestea aşa fiind şi mărturisindu-ne nouă, bucurându-ne de ele, ca cum ar afla cineva dobânzi multe [Psalm 118, 162], cu îmbrăţişare primind Dumnezeieştile Canoane, şi întreg Aşezământul lor şi neclătit îl întărim, care s-a aşezat de către trâmbiţele Duhului prealăudaţii Apostoli, şi de către sfintele Ecumenice Sinoade, şi de către cele ce s-au adunat pe alocuri, spre predarea unor Aşezămintelor ca acestea, şi de către sfinţii Părinţii noştri, că de unul şi acelaşi Sfânt Duh luminându-se, au hotărât cele folositoare, şi pe cei ce ei îi dau anatemei, şi noi îi anatematisim, iar pe cei ce îi caterisesc, şi noi îi caterisim, iar pe cei ce îi afurisesc, şi noi îi afurisim; iar pe cei ce îi dau certării, şi noi asemenea îi supunem. «Că neiubitor de argint este chipul; îndestulându-ne cu acestea» [Evrei 13: 5]; arătat strigă Dumnezeiescul Apostol Pavel cel ce s-a suit întru al treilea Cer şi a auzit graiuri nespuse[4]”. Tot în această chestiune, iată ce aflăm în Canonul 15 al Sinodului I-II din Constantinopol de la anul 861, Sfânt Canon omis de fiecare dată de către anumiţi ierarhi şi clerici, nu din neştiinţă, ci pentru a amâna grăirea lucrurilor pe nume. De aceea trebuie să luăm mare aminte la acest Sfânt Canon, care defineşte şi unitatea comuniunii în Biserică, dar şi hotarele impuse în această privinţă: „Cele rânduite pentru preoţi, episcopi şi mitropoliţi, se potrivesc cu mult mai vârtos pentru patriarhi. Drept aceea, dacă vreun preot, episcop sau mitropolit ar îndrăzni, să se depărteze de împărtăşirea către patriarhul său, şi n-ar şi n-ar pomeni numele lui precum este hotărât şi rânduit, la dumnezeieştile taine, mai-nainte de înfăţişarea Sinodului şi condamnarea lui definitivă, face schismă. Sfântul Sinod a hotărât ca acest străin de toată preoţia, în caz că se va vădi de acest nelegiuit lucru. Acestea s-au pecetluit şi s-au hotărât mai ales pentru cei ce aduc vinovăţii şi se depărtează de întâii lor stătători, fac schismă şi rup unirea Bisericii. Pe de altă parte cei ce se despart de împărtăşirea ce către întâiul stătător al lor, pentru oarecare eres condamnat de Sfintele Sinoade, sau de Sfinţii Părinţi, aceia care predică eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că sunt supuşi certării, canonice, îngrădindu-se pe sine de împărtăşirea cu numitul episcop, înainte de cercetarea Sinodului, ci şi de cinstea cuvenită dreptslăvitorilor se vor învrednici, că n-au osândit episcopi, ci mincinoşi episcopi şi mincinoşi învăţători. Şi n-au rupt unirea Bisericii, prin schismă, ci s-au silit a izbăvi Biserica de schismă şi de dezbinare[5]”. Despre călcarea acestui hotar aflăm mai multe citind istoria Bisericii Ortodoxe din ultimul secol (secolul XX), vreme în care au început să fie călcate în neştire majoritatea Sfintelor Canoane, unele călcări fiind chiar dovezi că ierarhii înfăptuitori ai începuturilor de erezie, nu aveau habar de acele Sfinte Canoane, ceea ce denotă ce nici a le cunoaşte nu le era interesul, ci doar acela de a se apropia mai mult de către Vatican, adică de către celebra instituţie „religioasă” cunoscută în întreaga lume pentru felul în care şi-a impus religia papistăşească încă de la anul 1054, cu foarte mare cruzime, cum s-a arătat şi în ţara noastră, doar două dintre dovezile acestei persecuţii fiind Mitropoliţii Iorest şi Sava, şi de asemenea mulţime de clerici şi credincioşi care au fost persecutaţi în foarte multe feluri pentru că nu au primit religia papistăşească[6], mărturisind Ortodoxia şi păstrându-o până la moartea lor cea trupească, prin martirii grele de imaginat datorită stilului barbar în care au fost săvârşite de către sclavii papalităţii, la comanda dată de fiecare papă în parte. Încă de la începutul secolului XX Biserica Ortodoxă (din România) a fost tulburată de curentele venite din partea apusenilor, tocmai prin diferiţi ierarhi care practic au fost impuşi de către regele ţării, nicidecum prin alegere canonică, după Tradiţia şi Predania Bisericii, ci avânt parte de alegere politică şi hirotonie ortodoxă pentru a amăgi poporul. Însă, Arhiereii cu frică de Dumnezeu, care şi-au dat seama de viclenia diavolească ce se vâra încă de pe atunci în Biserică, după cum s-a şi proorocit, au început să atragă atenţia Sfântului Sinod cu privire la compromisurile care se făceau. Dar cum încă de pe atunci, Sfântul Sinod era mai interesat de a primi inovaţiile venite de la apuseni, decât să-şi păstreze propria Predanie şi Tradiţie Ortodoxă, au început să se nască dubii extrem de mari în rândul ierarhilor aleşi pe temeiuri canonice, mărturisirea Credinţei Ortodoxe şi împlinirea Sfintelor Canoane. Astfel, în anul 1909, Episcopul Gherasim Safira (foto 53), este unul dintre ierarhii care-şi ia inima în dinţi şi cu tărie mărturisitoare înfruntă Sinodul arătând ce fel de oameni se ascund sub veşmintele unora. În vremea Mitropolitului Atanasie Mironescu (1909-19011), în ziua de 12 Octombrie, Episcopul Gherasim Saffira avea să-şi citească în şedinţa Sfântului Sinod toate nemulţumirile sale şi ale altor feţe bisericeşti. Din declaraţia Prea Sfinţiei sale amintim doar câteva cuvinte: „Rup, deci, orice legătură şi comuniune canonică cu ei, nu-i mai socotesc împreună liturghisitori cu mine, îi afurisesc, îi dau anatemei ca pe nişte «mădulare putrede» şi străine trupului Bisericii, ca pe nişte «păgâni şi vameşi», vrednici de dumnezeiescul glas: «Nu vă ştiu pre voi»; «depărtaţi-vă de la mine toţi lucrătorii nedreptăţii»[7]”.

Tensiunea din Biserica Ortodoxă (din România) a început să scadă după ce majoritatea ierarhilor care nu erau de acord cu compromisurile care se făceau la voia regelui, spre călcarea Predaniei şi Sfintelor Canoane, au început fie schimbaţi sau obligaţi să se retragă pentru a putea fi aleşi alţii, după interesul ascuns care se desfăta de toată sporirea. Cu toate acestea, poporul şi clerul cunoştea destul de bine că au moştenit de la străbunii noştri o Tradiţie, o Predanie şi un Botez, întocmai Sfintei Scripturi. Cu toate acestea, cine avea puterea să se opună…? Ei bine, ierarhi precum Prea Sfinţitul Gherasim au mai fost, însă prea puţini pentru a se scrie o istorie din numele lor, situaţi care este destul de îngrijorătoare, întrucât s-a preferat să se meargă pe o linie greşită a ascultării (de cine?!), susţinându-se astfel o serie de erezii care au început să fie aduse în Biserică încă din al II-lea deceniu al Secolului XX.

Istoria cruntă a Bisericii Ortodoxe Române începe abia în ziua de 18 Decembrie 1919, când „Marele Colegiu Electoral” îl alege pe Miron Cristea pentru a ocupa funcţia de Mitropolit Primat, investitura[8] şi înscăunarea sa au avut loc în ziua de 19 Decembrie 1919. Implicarea puterii politice a deranjat foarte mult opinia creştinătăţii din România, însă suveranitatea regală era mult mai puternică decât opinia publică şi decât orice drept al credincioşilor.

Miron Cristea a devenit faimos după ce a colaborat foarte mult cu uniaţii din partea Ardealului[9]. Încă din tinereţe s-a cunoscut drumul pe care avea să-l parcurgă în viaţă, şi numeroasele grade şi titluri primite în decursul anilor. La 1 Decembrie 1918 împreună cu episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, participă la Marea Unire. Următorul an avea să fie ales mitropolit, puterea politică fiind foarte interesată de persoana sa pentru a conduce Biserica Ortodoxă Române, cum a condus de-a lungul timpului diferite instituţii, având o foarte mare implicare şi în evenimentul istoric de la Alba Iulia. Lucrarea sa în cadrul Bisericii Ortodoxe ce avea să îşi stabilească rădăcini noi, în legătură cu cele lăsate încă din vremea lui Al. I. Cuza, Miron Cristea şi-a dovedit stilul catolicesc de privi lucrurile şi de a le înfăptui. Astfel, fără să se ţină cont de Predania Bisericii Ortodoxe, după cum greco-catolicii nu au ţinut cont încă de la separarea lor de Biserica Lui Hristos, Miron Cristea se face cunoscut ca şi autoritate, prin diferitele reforme ce aveau să rămână cunoscute în istorie mai mult ca interese politice, în acelaşi timp interese de a atrage Biserica Ortodoxă, printr-o catolicizare lentă, la pierzare!

În anul 1924 avea să înceapă o nouă serie de tensiuni, de data aceasta legate de canonicitatea Sfântului Sinod Român, întrucât noul Mitropolit Primat – Miron Cristea – urmărea destul de mult interesul apusean (papal) şi al statului (politic) român în privinţa intenţiei de a se schimba calendarul, interes care a stârnit mari disensiuni şi controverse teologice care se renasc astăzi, după atâta timp.

În una din declaraţiile sale, Mitropolitul Miron Cristea spunea: „Noi ierarhii şi teologii români nu avem, după canoane, altă cădere în privinţa aceasta, decât să alegem chestiunile bisericeşti, care vor trebui revizuite, să le studiem din vreme cu toată răspunderea şi cu toată evlavia creştinească, ca nu cumva socotindu-ne înţelepţi să facem naufragiu în cele ale credinţei, ca apoi, după ce le vom pregăti astfel, să le supunem spre hotărârea soborului general al tuturor Bisericilor Ortodoxe surori. De la calea acesta nu ne putem abate, întâi, pentru că suntem datori, după porunca Sf. Scripturi să păstrăm unitatea duhului în legătura păcii, al doilea, pentru că o singură Biserică Ortodoxă nu e bine să schimbe uşor şi cu de la sine putere, fie şi numai pentru hotarele ei, moştenirea ortodoxă pe care o are în de comun sau în indiviziune cu celelalte Biserici surori, ci trebuie să facă toţi paşii posibili pentru a revizui cele de lipsă în comun acord cu întreaga Biserică Ortodoxă”. Cu toate acestea, călcarea sfintelor Canoane începea să se ţină lanţ, aşa încât să se ajungă la primele forme de ecumenism în Sinodul român. Cât despre lipsurile la care se referea acesta, sunt bineînţeles falsificarea unor informaţii în scopul schimbării calendarului.

Deşi acum, datorită învăţăturii predate de ierarhia nouă, schimbarea calendarului se pare a fi o necesitate, şi totodată nu atât de importantă în viaţa Bisericii. Citind Sfintele Canoane, vom vedea exact despre ce este vorba şi cât de mare este însemnătatea calendarului zis „iulian”, deşi Sfântul Sinod întâi Ecumenic de la Niceea (325) l-a împodobit cu praznicele împărăteşti, cu prăznuirile Sfinţilor din fiecare zi şi mai ales cu Pascalia până la sfârşitul veacurilor, drept pentru care ar fi foarte îndreptăţit să fie numit „Calendarul Niceean”.

În urma unor şedinţe susţinute, începând cu anul 1920, de către Sinodului român, patronat de Mitropolitul Miron Cristea, s-au dezbătut mai multe probleme din cadrul Bisericii Române, însă, fără problema schimbării calendarului. Astfel, schimbarea ce avea să o înfăptuiască în anul 1924, era chiar necunoscută de popor. S-a profitat foarte mult de situaţia critică în care se afla poporul nostru, în urma primului război mondial (1914-1918), când populaţia ducea destule lipsuri încât să mai aibă timp să studieze problema schimbării calendarului. Ei bine, ne-am întrebat cu toţii dacă ierarhii vremii s-au arătat cumva deranjaţi de schimbare, întrucât vizibil se călcau o serie de hotărâri ale Sfintelor Sinoade Ecumenice, şi bineînţeles Sigilioanele Sfintelor Sinoade Locale ce s-au ţinut în Biserica Ortodoxă încă de la apariţia noului calendar (24 Februarie 1582). Ei bine, nici atunci şi nici în zilele noastre nu s-au arătat ierarhi care să combată inovaţia calendarului gregorian introdus în România. Problema aceasta trebuie dezbătută cu foarte mare atenţie, întrucât în spatele ei se ascunde o istorie întreagă care dovedeşte toate formele prin care papalitatea a încercat să pună stăpânire pe Biserica Ortodoxă, voinţă de răzbunare încă din anul 1054 când Biserica Ortodoxă nu a voit să se supună papei Leon al IX-lea. Gândul de „primat papal” a existat la Roma încă din anul 222, când Episcopii Romei Calixtus şi Stefanus au inovat această idee, care bineînţeles că nu a avut nici o însemnătate niciodată, fiecare Biserică avându-şi scaunul său şi arhiereul său. Orgoliile papilor şi râvna după putere au atras o mulţime de dezastre în întreaga lume, cea mai mare greşeală fiind separarea de Biserică, în anul 1054, prin introducerea unor învăţături greşite în cadrul Bisericii Apusene, ceea ce a produs ruperea Bisericii Apusului de Biserica Ortodoxă din Răsărit.

Rând pe rând papismul s-a depărtat de învăţătura şi predania Sfinţilor Părinţi, a Sfintelor Sinoade, şi mai grav, de Sfintele Dogme, începând din 1054 să apară erezii referitoare la cinstirea Maicii Domnului, a Sfintelor Icoane, cinstea cuvenită omului, fie episcop simplu sau papă. Viclenia papistăşească s-a dovedit a fi prezentă şi în anul 1924 când, problema schimbării calendarului s-a vorbit doar într-un cerc de ierarhi care de fapt propuneau schimbarea pe temeiuri filozofice, însă nu şi dogmatice sau canonice. S-a dezbătut această problemă a schimbării în diferite conferinţe sinodale, dar niciodată nu s-a făcut un Sinod Local cel puţin care să arate cumva o necesitate a schimbării, nici să nu mai vorbim despre o ipoteză exclusă a implicării papei. Este chiar absurd să credem că papalitatea nu a avut implicare în această problemă, mai cu seamă că încă din anul 1582 au fost trimişi misionari ai Vaticanului care să răspândească în Biserica Ortodoxă noua inovaţie a papei Grigorie al XIII-lea. Acestei decizii papale, Sfinţii Părinţi au răspuns foarte aspru combătând problema şi cunoscând ascunzişurile unor fărădelegi în cadrul noului calendar. Astfel, prima Anatemă s-a dat în anul 1583, în zilele Patriarhului Eremia al Constantinopolului, care împreună cu toţi Patriarhii Bisericii Ortodoxe, decid următoarele: „Oricine nu urmează învăţăturile Sfintei noastre Credinţe strămoşeşti, după cum au aşezat şi cele şapte Sfinte Soboare Ecumenice, care au hotărât pentru Sfintele Paşti şi pentru Calendar şi care bine le-au legiuit să le urmăm, şi va voi să urmeze după pascalia şi după calendarul cel născocit de ateii lui papa sau se va împotrivi la toate acestea şi va voi să strice dogmele şi tradiţiile, pe care ni le-au predat Sfinţii Părinţi ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, să fie dat anatemei şi scos afară din rândul creştinilor Sfintei noastre Biserici cârmuite de Domnul nostru Iisus Hristos. (…) Şi când va sosi vremea, însuşi sângele vostru să-l vărsaţi, ca să păstraţi credinţa care ne-au lăsat-o Sf. Părinţi; şi mărturisirea voastră să o păstraţi şi să vă feriţi de aceştia. Să vă ajute Domnul nostru Iisus Hristos şi smeritele noastre rugăciuni să fie cu voi cu toţi. Amin[10]”. De asemenea, în anul 1756 crescând presiunile în Biserica Ortodoxă a Răsăritului, s-a întrunit un nou Sfânt Sinod în Constantinopol, în vremea Patriarhului Chiril, când se dă o nouă anatemă împotriva oricărui modernism papistăşesc, fără să se combată sau să se abroge ceva din hotărârea Sinodală din anul 1583, hotărându-se următoarele: „Noi, pe care ne-a învrednicit Dumnezeu sfântul, să ne aflăm în fața acestui tron apostolesc și patriarhicesc, canoniceşte și apostolește, pentru ca să păzim cu credință fierbinte și evlavie Sfânta Credință Ortodoxă, pe cari am primit-o de la Sfinții Apostoli și de la cele VII Sfinte soboare a toată lumea, împreună cu Dogma celor VII Taine ale Sfintei noastre Biserici, Apostolească și Sobornicească de Răsărit, și acestea să le ținem curate și nepătate, după cum de sus și de la început, Biserica Lui Dumnezeu le-a primit de la Sfinții Apostoli, neclintite, fără de adăugire sau să scoată niciun cuvânt, până astăzi, și nici până la sfârșitul veacului acestuia, le păstrează curate ca pe Mireasa Domnului nostru, Iisus Hristos. Mai întâi, să păzim apostoleștile și soborniceștile Canoane, nemișcate și neștirbite, după cum le-am apucat. Al doilea ca, luând toate armele Duhului Sfânt, să ridicăm și să ștergem cu desăvârșire, cu înfricoșat blestem și veșnică anatemă, împotriva acelora care ar îndrăzni să facă pogorământ, ca să primească orice adăugire ori scoatere – cât suntem în viață și după moartea noastră -, până la sfârșit. Deci, cu puterea și darul Prea sfântului Duh, cel dătător de viață, disprețuim și aruncăm, cu desăvârșire, cea spurcată și necurată și hulitoare și neaprobată, cea întru fărădelege alcătuire scrisoare ereticească, și mergem după Sfântul Apostol Pavel, cari zice:,,Oricare ar adăuga ori ar șterge un cuvânt, acela să fie anatema de șapte ori!” Și așa ne-am hotărât cu tot sfințitul cler, cari este cu noi și cu adunarea, creștinească, să dăm anatema de trei ori, fie că sun din rândul clericilor, fie al mirenilor, despărțiți sunt de la Domnul Dumnezeu Atotțiitorul, blestemați și neiertați și, după moarte să nu putrezească. Să putrezească pietrele și fierul, dar ei niciodată! Să moștenească lepra lui Ghiezi și să se spânzure ca Iuda, că fie suspinând și tremurând pe pământ ca și Cain, mânia Lui Dumnezeu pe capetele lor, să fie la un loc cu Iuda și cu iudeii cei luptători de Dumnezeu, să crape pământul și să-i înghită ca pe Datan și Aviron, îngerul Lui Dumnezeu să-i gonească pe ei în toate zilele vieții lor și toate blestemele Patriarhilor și ale Soboarelor să cadă pe dânșii, să fie veșnic sub anatema și focul veșnic. Amin!” Nici de această anatemă nu s-a ţinut cont în anul 1924, şi nici măcar nu s-a pomenit de ea, ca nu cumva aceasta să stârnească neînţelegeri în popor sau cler, pentru că este logic că nu s-a dat cu nedreptate, nici nu s-a dat pentru a fi ştearsă cu timpul, ci cu un scop anume. Scopul ei având să fie călcat prin schimbarea calendarului, evident că nici nu au amintit de ea. De asemenea, nici de Anatema din anul 1848 nu s-a amintit de nici un fel, toată această tăcere lăsând un loc gol şi trist în inimile creştinilor de mai apoi care au studiat problema cu înţelepciune. Întrebarea: „de ce s-au ascuns acestea?” va fi fără răspuns din partea multor dintre ierarhi neo-papistaşi. Însă, o gândire curată şi Ortodoxă şi-ar da seama că nu tocmai în regulă au fost toate cele petrecute atunci. Este destul de dubios că toată problema s-a dezbătut din ipostaza filozofică, multe calcule, multă filozofie, însă Sfintele Canoane ale Bisericii Ortodoxe?! Nici nu s-au amintit! Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a fost unul dintre Sfinţii Ierarhi care s-au opus în perioada lui Alexandru Ioan Cuza schimbării calendarului, opunerea a fost şi din partea altor ierarhi, chiar şi din Secolul XX, dar nici cuvintele lor nu au fost luate în considerare, cum nici Sfintele Canoane, hotărârile Sfintelor Sinoade sau Anatematismele date de către acestea.

[1] Evanghelia după Matei, cap. VII, 16.

[2] Biblia Ortodoxă de la 1914, Bucureşti; Ioan X, 16.

[3] Canon 15 Sinod I-II din Constantinopol

[4] Sinod VII Ecumenic, Canonul 1

[5] Canonul 15 al Sinodului ce s-a numit I-II, din Constantinopol, întrunit la anul 861.

[6] Religie catolică, denumire venită de la primatul papal= papistăşism / catolicism.

[7] PS. Gherasim Safira, Episcop al Romanului, 12 Octombrie 1909. Documente privitoare la turburarea bisericeasca pricinuita de legea sinodala din 1909, pag 60.

[8] Ritual masonic de iniţiere / primire în loja masonică / primirea unui grad superior în masonerie.

[9] Miron Cristea era de origine Greco-catolic.

[10] Anatema dată în anul 1583 de către Patriarhul Eremia al Constantinopolului, Sofronie al Ierusalimului şi Silvestru Patriarhul Alexandriei

Pr. Veniamin Ilie Website: http://veniaminilie.wordpress.com Traditional Orthodox Church of Romania

Post Reply